Cursa de 800 de metri

March 5, 2016 at 9:31 pm

cursa-de-800…Am urat-o din tot sufletul meu in copilarie cand faceam atletism. Eram asa de buna la viteza si la saritura in lungime, dar pana sa trec la juniori si sa pot sa-mi aleg proba, la categoria “copii” trebuia sa alerg si cursa de 800 de metri. Acum pare putin, dar pentru un copil de 9-10 ani pe care-l zbura vantul, cursa aia parea ca dureaza o eternitate, era horror si mi se parea ca n-o sa scap cu viata si ca o sa-mi explodeze inima.

Cam acelasi sentiment ma incearca din cand in cand, cand am de alergat vreo cursa mai lunga prin viata.  Sunt niste momente din astea in care sunt convinsa ca inima-mi n-o sa mai tina de data asta, c-o sa fac scurtcircuit la creier si c-o sa crap inainte sa apuc sa vad linia aia de sosire.

Am cochetat intens cu gandul, in ultima vreme, ca am trecut de categoria “copii” si ca nu ma mai obliga nimeni sa ma inscriu la curse din astea lungi…doar ca viata in sine e ca o cursa de 800 de metri si sunt cam doua variante: give up or stand up. Stand up, stand up…da’ de unde putere?

Si-asa mi-am amintit de cursa de 800 de metri de la Ploiesti (cred), anul de gratie…nu mai stiu…vreo ’90 cred. Eram cea mai mica si din clasa si din toate concursurile la care participam. Mica, slaba si timida. Da’ cand ma puneam s-alerg, iesea cumva the bitch din mine si-mi sfaraiau calcaiele de-i lasam pe toti in urma.

Mai putin la 800. La 800 iesea the bitch, dar abia se mai tara dupa prima tura. Si cum lesinam eu treptat asa si vedeam cum se indeparteaza cozile tipelor din fata mea si ca nicio sansa sa le mai ajung, la un moment dat, printre bataile inimii care-mi spargeau timpanele aud cum scandau niste oameni numele tipei din Ploiesti…aia de era prima. O chema Adriana. Da’ ce crezi? Habar n-aveau ei ca al doilea meu prenume, pe care nu-l foloseste nimeni niciodata e…Adriana. Mi-aduc aminte cu exactitate ca mi s-a parut amuzant si mi-a fost de ajuns sa chicotesc undeva inside si sa-mi imaginez ca ma sustin pe mine.

Si cumva, pentru ca am gasit fun-ul in toata povestea, m-am folosit de el si picioarele au inceput s-alerge iar singure pana le-au depasit pe toate care erau in fata. Tot nu mi-au placut apoi cursele de 800, dar amintirea asteia mi-a ramas bine undeva si n-am stiut de ce pana de curand cand am simtit ca…ma sfarsesc…exact ca atunci…doar ca altfel.

Si-am vrut sa o impartasesc cu tine pentru ca…atunci cand simti ca te sfarsesti, ai senzatia ca esti singur pe lume, ca esti singurul care simte asa in cursa asta numita viata si eu vreau sa-ti spun ca nu-i asa, ca si eu am simtit la fel si nu doar o data.

Atunci cand simti ca te sfarsesti, ca totul devine peste puterile tale, ca alergi sau te tarasti intr-o cursa in care n-ai tinut neaparat sa te inscrii, ca incepi sa ametesti si sa-ti pierzi suflarea ori simtul ratiunii, trebuie sa stii de la mine ca ai in tine resurse pe care nici macar nu le intuiesti...so don’t give up! Ca toti terminam cursa aia, one way or the other si ca tot ce poti sa faci, e sa-ti gasesti chestia aia care te face sa chicotesti inside si sa ai incredere ca picioarele te vor duce chiar si atunci cand capul iti spune ca nu. Si ca nu e important sa termini primul, dar e de preferat sa faci sa-ti fie fun. Da’ la fel de important e sa stii ca nu va veni nimeni sa alerge in locul tau...tot ce pot face ceilalti, daca esti norocos, e sa te incurajeze de pe margine! So, stand up!

You know the drill…daca ai ceva de comentat, do it on my Facebook page or below!